Poveste

M-am imbracat ,sa zicem ,pentru o petrecere.
Sunt intr-un fel,arat cumva,dar nu stiu cum arat de fapt.
Am nevoie de o oglinda sa vad cum sunt.
O oglinda imi arata o imagine  despre mine.
Apoi,intalnesc oameni,alti oameni,si sunt atenta la reactia lor cand si ei ma intalnesc.
Imi imaginez cum ma vad ei .
Si ma oglindesc in ei pentru ca vreau sa ma cunosc.
Sunt curioasa cum sunt ei.
Si,la un moment dat imi dau seama ca ma vad doar pe mine.
Ii privesc(vorbesc,ascult,gandesc)pe ei si ma privesc pe mine.Invat despre mine.
Si lucrul acesta va continua pana cand imi dau seama ca ma vad doar pe mine,si singura corectie(daca nu-mi place ,sau imi place ce vad)este de facut la mine.
Dar ,cand stiu cum sunt,ce rost mai are  sa ma oglindesc?
Nu ma mai oglindesc in nimeni cand cunosc cum sunt.
Si cand am constienta a cine sunt,observ ca e cea mai fascinanta experienta.
 Nu mai vreau(pentru ca eu aleg)sa ma vad in oglinzi(oameni) pentru ca nu e nimic de vazut.
Trec,(sau mai bine zis dupa ce am trecut)de imaginea  trupului,de ganduri si sentimente(pe care cred ca le vad in oglinzi),stiu ca toate sunt proiectii,iar proiectorul este mintea.
 Dar si la cinematograf ,imaginile(filmul) proiectate pe ecran sunt plecate dintr-un aparat (proiectorul),ca un fascicol de lumina.
Apoi devin imagini pe care eu le pot crede reale desi nu sunt .
Si proiectorul,si ecranul si imaginile si fluxul de lumina sunt creatia mea.
Eu vreau sa fac asta,ma joc pentru ca asa ma cunosc.
Si cand imi reamintesc,inteleg ca nu e nimic de oglindit,ca nu e nimic de invatat si de cunoscut.
Sunt toate iluzii,desi pare ca am uitat.
Pentru ca asa vreau eu.
Nu am uitat nimic.
Cum as fi putut sa Ma uit?